CERUL ROMÂNESC

1. MITOLOGIE POPULARĂ ROMÂNEASCĂ: DE LA ARGUMENT LA CONCLUZII PRELIMINARE

2. SCURT INVENTAR AL CERULUI ROMÂNESC

3. TABELUL  SINOPTIC AL CONSTELAȚIILOR TRADIȚIONALE ROMÂNEȘTI

4. REPERE TEMPORALE ALE CONSTELAȚIILOR ROMÂNEȘTI TRADIȚIONALE

5. LEGENDA CERULUI SPUSĂ DE GĂVRILĂ TOMOIAGĂ

1. MITOLOGIE POPULARĂ ROMÂNEASCĂ: DE LA ARGUMENT LA CONCLUZII PRELIMINARE

Documentarea noastră pentru acest proiect a încercat să identifice, în ansamblu, cât mai multe dintre aspectele  cerului, așa cum au fost ”puse în scenă”  sau integrate viziunii populare românești tradiționale. Astfel, am identificat surse documentare și bibliografice care au tratat mai mult sau mai puțin exhaustiv acest subiect, am  discutat cu experţi în domeniul  arheoastronomiei şi etnografiei, și am găsit oameni care mai ştiau ceva despre cerul românesc (Badea Ionu Şchiopului din Budești, Maramureș – reportajul Ciobanul Astronom). Dacă drumul parcurs de noi, în cercetarea de fond a problematicii interpretării populare a cerului pare a fi un drum bătătorit, a rămas cu siguranță loc pentru un ”recensământ” național asupra ideilor, termenilor și credințelor păstrate în zonele rurale mai puțin atinse de civilizația urbană asupra acestor aspecte, pentru a se confirma mecanismele de construcție a ideilor, de interpretare mitologică sau achiziție și personalizarea unor cunoștințe exterioare legate de fenomenologia conexiunilor dintre om și cer. Documentarea preliminară, atingând cât mai multe surse de informație nu exclude o recuperare parțială, subiectivă și limitată a problematicii cerului în viziune populară românească, întrucât foarte multe dintre cunoștințele acumulate s-au pierdut, nu mai sunt în uz, ori nu mai sunt de actualitate.

Deși nu au fost și nu vor fi atinse comparații cu alte culturi tradiționale, așa cum unele surse bibliografice au demonstrat intemeierea miturilor populare, în baza unor mecanisme universale de recunoaștere, înțelegere și creație ideatică a relațiilor între om și cer, cu podoabele sale, este relevant faptul că documentarea noastră a urmărit generarea unui proiect de idei pentru susţinerea unei tematici expoziţionale ambiţioase, nu neapărat o lămurire definitivă a problematicii acestei teme complexe.

Scopul proiectului nostru este de a readuce la lumină, în actualitate,  proiecția complexă asupra originilor, morfologiei, structurii cerului și a conexiunilor dintre pământ și cer în satul tradițional românesc, dintr-o perspectivă muzeală modernă, digitală, presupusă a atrage publicul tânăr, care are dreptul de a cunoaște, măcar în parte, valorile tezaurului de cunoștințe populare – știință populară (meteorologie populară , astronomie populară), personalizarea aparte a configurațiilor stelare specifice românești, asocierea lor cu povești și legende românești.

Proiectul în sine presupune o anumită dinamică a recuperării şi popularizării anumitor elemente aparţinând acestei tematici, aşa încât reportajele şi interviurile publicate pe site, la fel ca şi bibliografia reprezintă paşi importanţi în derularea proiectului. Atfel, materialele filmate ating problematica atât a miturilor de intemeiere a lumii, cu integrarea „vârstei de aur” (în sensul de „epocă”), precum şi aspecte deosebit de interesante legate de meteorologie populară şi metodica făuririi lucrurilor în societatea tradiţională ţinând seama de semnele naturii, elemente ce ţin nu atât de superstiţii, cât mai ales de observaţii atente asupra fenomenelor.

Pe parte bibliografică, cele mai importante surse sunt deja clasicele reprezentate de numele unor autori foarte cunoscuţi, precum Ion Otescu, Tudor Pamfile, Romulus Vulpescu şi Dimitrie Gusti.

Cercetarea făcută de Ion Otescu,  bazată pe informațiile transmise de învățători și preoți din toate regiunile țării, și publicată de acesta  în 1907 a reprezentat de departe cea mai bogată resursă. După doar 8 ani, în urma unui sondaj, Pamfile mai găsește doar jumătate din aceste constelații.

Cercetarea lui Dimitrie Gusti  în Drăguş, județul Brașov (1923), refăcută  de Cristina Ioana Suciu și publicată în teza de doctorat,  sub îndrumarea profesorului universitar doctor Florin Stănescu, nu mai găseşte aceste cunoştinţe și nici unul din informatorii din  1923. În schimb, în studiul de caz  efectuat în cadrul aceleiași teze de doctorat, în satul Loman (Munții Sebeșului) , sat de ciobani de generații, se cunoșteau 22 de constelații românești.

Profesorul Gavrilă Tomoioagă, director al Complexului astronomic Baia Mare în perioada 1986 – 1992 a publicat în plină perioadă comunistă o Hartă stelară cu denumirile românești ale constelațiilor în anul 1987.

Nu am folosit în proiectul nostru referințele profesorului Otescu la alte mitologii stelare, scopul nostru fiind de a expune  aspectul tradițional românesc al cerului înstelat.

****

Mitologia stelară populară românească

Considerată în ansamblu, mitologia stelară populară românească are TREI componente esențiale: una pastoral-agrară, ancestrală, de esență precreștină, în care cerul este văzut atât ca un ceas agrar, cât și ca o ”expoziție” de unelte agrare utilizate (expresie a activităților lucrative și recreative ale comunităților rurale din România DE ODINIOARĂ);  A DOUA  componentă, pe care am datat-o mai recent, o dată cu cucerirea Daciei de către romani, din care  o parte erau legionari creștini care încă își ascundeau crezul – corespunde creștinării spațiului geografic românesc și repoziționării pe bolta cerească a unor elemente creștine sau preluate din mitologia precreștină (înlocuind constelațiile mitologice politeiste și legendele lor, cu simboluri creștine, și apoi țesând legende despre noile proiectii pe cer)  şi vede cerul mai mult ca o biserică, constelațiile fiind asociate cu mituri teogonice și cosmogonice; A TREIA componentă, cea a originii poporului român, proiectează pe bolta cerească sinteza formării acestui popor (cucerirea Daciei de către romani) prin specificarea utilizării unor obiecte emblematice, adevărate simboluri,  reprezentate pe cer, prin proiectarea unor scene dramatice din această istorie a îngemănării dacilor cu romanii.

Cele trei componente se întrepătrund armonios și formează aspectul specific românesc al bolții înstelate, cu mituri și simboluri comune,  de remarcat fiind şi relativa unitate şi difuzare a conceptelor de mitizare, viziunea poporului român despre cer fiind relativ uniformă pe întreg teritoriul României.

Deși aparent de la Ion Otescu și Tudor Pamfile nu s-a mai ocupat nimeni de constelațiile tradiționale românești, interesul pentru ele a existat în tot acest timp.

Reeditări ale lucrărilor de referință :

Pamfile, T., Cerul și podoabele lui, București, Ed. Paideia, 2001

(http://www.scribd.com/doc/39673383/5-Cerul –  aici găsiți cartea)

Otescu, I., Credințele țăranului român despre cer și stele, București, Ed. Paideia, 2002

Otescu, I., Credințele țăranului român despre cer și stele, Buzău, Ed. Alpha, 2000

Redăm în continuare lista celor pe care i-am identificat noi că au tratat acest subiect, total , parțial sau  tangențial.

Romulus Vulcănescu –  Mitologie română, București, Ed. Academia, 1987

(http://it.scribd.com/doc/15483800/mitologie-romana-v1-romulus-vulcanescu – aici găsiți cartea)

Florin Stănescu – Sanctuare dacice. Analiză arheometrică și arheoastronomică, Ed. Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, 1999

Arh.Silvia Păun – România-însemnele cerului, 1999, Editura tehnică

Prof.Univ.Dr. Florin Stănescu (Universitatea  ”1 Decembrie 1918” Alba Iulia  ) –  Omul și aștrii. O privire ”antropo-astronomică”  ( http://istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_1/15.pdf  )

Cristina Ioana Suciu – Simboluri astrale în arheologie în spațiul carpato-danubiano-pontic. Aspecte etnoastronomice (teza de doctorat Universitatea  ”1 Decembrie 1918” Alba Iulia  – 2010)

( www.uab.ro/upload/1096_suciu%20rez%20ro.pdf )

Profesor Erika Lucia Suhay –completare  Adrian Șonka – observatorul astronomic Amiral Urseanu

4.11.2009 – Constelațiile cerului la români – după cartea profesorului Ion Otescu – Credințele țăranului român despre cer și stele ( http://www.astro-urseanu.ro/constelatiile.html )

Andrei Dorian Gheorghe – SARM, Alastair McBeath – excelentă traducere în engleză după Ion Otescu – Credințele țăranului român despre cer și stele
(Romanian Peasants’ Beliefs In Stars & Sky
)

Dimitrie Olenici  -Etnoastronomia suceveană

www.astro.ro/Etnoastronomia_suceveana.pdf

Documentarea noastră, ca etapă în proiect, se încheie deocamdată aici. Urmează să prezentăm în rezumat concluziile ei pentru fiecare constelație în parte și apoi trecem la pregătirea expoziției.

Mircea Lițe – Manager proiect

Ovidiu Ignat – Responsabil tehnic proiect

Ciprian Crișan – Responsabil comunicare

2. SCURT INVENTAR AL CERULUI ROMÂNESC

Un inventar al cerului românesc în sistemul de criterii deja consacrat: personaje, obiecte, animale și figuri.

Avem pe cerul românesc 4 personaje feminine:

-Fecioara (Fecioara) o ilustrează în componenta religioasă a cerului românesc pe Fecioara Maria, steaua Spica reprezentând prin albeața ei inima curată a Fecioarei;

-Fata mare din constelația Hora (steaua Alphekka din Coroana Boreală);

-Fata mare cu cobilița (Lebăda), fata fiind orientată cu capul spre Steaua polară;

-Fata de împărat cu cobilița (stelele Altair, Tarazed și Alshain din Vulturul);

Printre atâtea fete frumoase era necesară și prezența unui Făt-Frumos, numit de regulă Omul (constelația Hercule), personaj care a luptat atât cu Zmeul – sau Balaurul –  din baladele populare cât și cu Dracul din Legenda cerului. În marea majoritate a basmelor populare românești aceste două personaje par a fi identificate în constelația Dragonului.

Prezențe pitorești pe bolta cerească sunt și Lăutarii (Nusakan și γ CrB, stelele din stânga și din dreapta stelei Alphekka din Coroana Boreală), constelația Hora (Coroana Boreală) în sine fiind o ilustrare a spiritului ludic și a activităților recreative ce urmau unei zile sau săptămâni de muncă în satul românesc.

Am mai găsit pe cerul românesc și doi frați, Romul și Rem  (Romulus și Remus fiind stelele Castor și Polux din constelația Gemenii, redusă pe cerul românesc doar la aceste două stele în componenta originii poporului român), un războinic, Arcașul roman (constelația Săgetătorul), evident aparținând altui popor decât cel pașnic de păstori și agricultori al românilor, tot din componenta originii poporului român.

Cerului unui astfel de popor nu-i puteau lipsi constelații legate de creșterea animalelor: Ciobanul cu oile – (steaua Vega din constelația Lira reprezentând ciobanul), Ciobanul cu cobilița (Lebădarăsare și apune odată cu Ciobanul-Vega); acesta din urmă ar avea o găleată în mână și două în cobiliță, iar steaua din mijlocul crucii din Lebăda ar fi Fântâna din răscruci de care este rezemată cobilița ciobanului.

Găsim și un Văcar pe cerul românesc – steaua Alcor din Ursa Mare –precum și un  Vizitiu sau Surugiu (Vizitiul).

De pe câmp, ne îndreptăm către locuința țăranului român, Casa cu ogradă (identificată în Coroana Boreală), cu ajutorul mijloacelor de transport ale acelor vremuri, carele, din care găsim pe cer patru:

Carul Mare  ( cele 7 stele mai strălucitoare din Ursa Mare)– carul Omului din Legenda cerului sau, în componenta originii poporului român,carul cu care au fost duși la Roma prizonierii daci;

-Carul Mic (Ursa mică)– în componenta originii poporului român,carul cu care au fost duși la Roma nobilii daci pe Drumul robilor (Calea Lactee), iar în Legenda cerului, carul în care și-a pus Omul unelte și provizii.

-Carul lui Dumnezeu – (Vizitiul) – în componenta religioasă: carul cu care vor fi duși credincioșii în rai);

-Carul Dracului (Perseu) – în componenta religioasă: carul cu care vor ajunge păcătoșii în iad).

Odată ajunși la casa țăranului român, Casa cu ogradă (Coroana Boreală) – unde steaua Alphekka este casa iar celelalte stele, îngrăditura – în curte și șură găsim unelte folosite de țărani la munca câmpului sau în jurul casei:

Coasa (Cefeu);

Barda sau Toporul (Perseu) – stelele alfa și beta (Algol) fiind coada iar restul tăișul sau gura bardei, înspre Casiopeia

Grapa sau Plugușorul ( Ursa mică)

Sfredeul mare sau Spițelnicul (Orion ) – centura lui Orion cu steaua Betelgeuse

Sfredelul mic (Câinele mic) –  steaua Procyon fiind mânerul iar steaua Gomeissa vârful sfredelului ce va găuri Comoara lui Iov (steaua Pollux din Gemenii)

Rarița (Orion) – centura lui Orion împreună cu stelele Rigel, Saiph și Bellatrix –ele mai sunt numite și :

Plugul sau

Grebla

Secera ( Orion) – un arc de 7 stele ce se află între steaua Rigel și centura lui Orion

Însetat după muncă, țăranul bea apă din Puțul (Pegas) cu Jgheab (Andromeda) pe care îl are în curte, jgheabul folosind de regulă la adăpatul animalelor care și acestea apar limpede proiectate pe cerul de noapte:

-Oile – cele patru oi din colțurile paralelogramului din Ciobanul cu oile (Lira) și un Berbec ( Berbec) – dar țăranii îi văd  numai coarnele;

-Boii – cele 7 stele din Carul mare (Ursa mare) și un Taur (Taur) dar se vede doar capul; În Ardeal este denumit Cap de bou (după T.Pamfilie);

-CaiiCalul sau Găvadul Mare (Leul), Găvadul mic (Pegas)

-CapreleCapra cu trei iezi(Lira),  Țapul sau Cornul Caprii (Capricorn);

-CâiniiDulăul (Câinele mare), Cățelul (Câinele mic), Paloșchița (steaua Alcor din Ursa Mare), cățelușa împăratului Traian din componenta originii poporului român;

-PorciiVierii, Porcii, sau Scroafa cu purcei (Hyade din Taur);

-GăinileGăinușa sau Cloșca cu pui (Pleiade din Taur).

Intrând în casa țăranului român găsim :

– o Balanță sau un Cântar( Balanța),

-un Ceasornic sau Deşteptător (Pleiadele  împreună cu steaua Aldebaran).

După o zi de muncă sau în zilele de sărbătoare țăranul român mulțumea cerului și se ruga, așa că nu putea lipsi de pe cer credința creștină a poporului român. Religios, țăranul român a proiectat și remodelat pe cerul său și :

Tronul sau Scaunul lui Dumnezeu ori Mânăstirea (Casiopeia),

Crucea mare (Lebăda) – pe care a fost răstignit Isus,

Crucea mică (Delfinul )- crucea de mână, împodobită, cu care umblă preoții la început de an nou,

Trisfetitele (Orion)- centura lui Orion –  cei trei sfinți Vasile, Grigore  și Ioan,

Peştii  (Pești) sunt cei doi pești cu care Isus a hrănit 5000 de oameni,

RaculRac) care a furat al patrulea cui de la răstignire, cuiul ce trebuia înfipt în inimă.

Toaca (Pegas) – marele trapez al lui Pegas seamănă cu o toacă atârnată –  obiect cu care erau chemați oamenii la rugăciune

Notă:denumirile cu culoarea galben dintre paranteze sunt denumirile constelațiilor după clasificarea UAI

Surse : I.Otescu- Credințele țăranului român despre cer și stele; T.Pamfile – Cerul și podoabele lui

Mircea Lițe, Ovidiu Ignat, Ciprian Crișan

3. TABELUL  SINOPTIC AL CONSTELAȚIILOR TRADIȚIONALE ROMÂNEȘTI

CONSTELAȚII

DUPĂ CLASIFICAREA U.A.I

CONSTELAȚII RELIGIOASE

CONSTELAȚII

PASTORAL-AGRARE

CONSTELAȚII

ALE ORIGINII POPORULUI ROMÂN

URSA MARE  CARUL MARE   CARUL MARE CARUL MARE- PRIZONIERI DACI
URSA MICĂ CARUL MIC- NOBILI DACI
DRAGONUL BALAURUL
HERCULE OMUL
LIRA CIOBANUL CU OILE
LEBĂDA CRUCEA MARE
DELFINUL CRUCEA MICA
VULTURUL VULTURUL DOMNULUI FATA DE IMPĂRAT CU COBILITA
CEFEUS COASA
PERSEUS CARUL DRACULUI BARDA
CASIOPEEA SCAUNUL LUI DUMNEZEU
ANDROMEDA JGHEABUL
PEGAS  TOACA PUTUL
AURIGA CARUL LUI DUMNEZEU CAPRA CU TREI IEZI
BOOTES VACARUL
CORONA BOREALIS HORA
OPHIUCUS CALEA RATACITILOR DRACUL
PISCES CRAPI
ARIES BERBECUL
TAURUS TAURUL-GONITORUL
GEMINI FRATII  ROMULUS ȘI REMUS
CANCER RAC
LEO MAJOR CALUL
VIRGO FECIOARA MARIA
LIBRA CANTARUL
SCORPIUS SCORPION
SAGGITARIUS ARCASUL
CAPRICORNUS TAPUL
AQUARIUS VARSATORUL
ORION CEI TREI CRAITRESFETITELE RARITA, PLUGUL SAU GREBLASFREDELUL MARESECERA
CANIS MAJOR CAINELE MARE
CANIS MINOR CAINELE MIC
PLEIADE CLOSCA CU PUI
PLEIADE + ALDEBARAN DESTEPTĂTORUL
HYADE VIERII – PORCII
CALEA LACTEE DRUMUL PRIZONIERILOR DACI

4. REPERE TEMPORALE ALE CONSTELAȚIILOR ROMÂNEȘTI TRADIȚIONALE

5. LEGENDA CERULUI SPUSĂ DE GĂVRILĂ TOMOIAGĂ

Cunoașterea cerului, una din problemele fundamentale ale astronomiei de poziție înseamnă, în primul rând, cunoașterea stelelor celor strălucitoare precum și a constelațiilor, aceste grupuri stelare concepute în vremuri demult apuse.

Omul antic și-a imaginat pe cer ființe și obiecte legate de viața lui de toate zilele și de cultele religioase, precum și cu diferite fenomene ale naturii, pe care el nu și le putea explica.

În decursul vremurilor, multe dintre aceste denumiri imaginate s-au pierdut, ajungând până la noi doar cele create de vechea cultură greacă. Ele au fost transmise din generație în generație, fie prin legenda scrisă sau purtate de viul grai, fie de textele astronomice. O mare parte din denumirile constelațiilor sunt specifice poporului român, ele fiind legate de viața de zi cu zi a oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri.

Bolta cerească cu spuza ei de stele a vrăjit și a aprins imaginația oamenilor din timpuri străvechi, din momentul când omul și-a ridicat conștient ochii spre cer. Chiar dacă realitatea este departe de credințele celor care au trăit cu milenii înaintea noastră, în astornomie s-au păstrat totuși unele denumiri, în special cele date constelațiilor și unor stele de pe bolta cerească, doar pentru a păstra cerului poezia cu care l-au înzestrat anticii.

Cerul ne apare sub două aspecte. Ziua, ca o calotă sferică, a cărei culoare variază de la albastru deschis (azuriu), până la violetiu, – iar noaptea, ca o calotă întunecoasă, pe care par a fi fixate, ca niște puncte luminoase, stelele și planetele.

Forma de boltă se explică prin însușirea ochiului omenesc de a plasa la aceiași distanță obiectele foarte îndepărtate, mai ales când ele sunt în direcții diferite. La aceasta mai contribuie și difuziunea luminii, adică împrăștierea în toate direcțiile, prin reflexie și refracție a razelor solare de către particulele opace, solide și gazoase suspendate în atmosferă, care limitează vederea la o anumită distanță, formând un fond de perspectivă pe care par proiectați aștri.

Culoarea albastră a cerului se datorează tot difuziei luminii solare în atmosfera terestră, difuziune care este mai pronunțată pentru radiațiile albastre și violete. În sprijinul acestei explicații pot fi date următoarele fapte de observații: A. La altitudini mari, unde atmosfera este mai rarefiată, difuziunea luminii este mult mai slabă și de aceea culoarea cerului este mai întunecoasă, iar stelele mai strălucitoare se pot vedea din văile adânci și în timpul zilei chiar; B. În lunete, tubul reduce lumina difuză și astfel cerul pare mai închis. Din același motiv, se pot vedea stele pe cer și din puțurile adânci. Dacă nu ar exista atmosfera, cum este în cazul Lunii, în momentul în care am fi în umbră ne-am găsi într-o obscuritate deplină pe fondul negru al cerului s-ar putea vedea în același timp soarele, luna, planetele și stelele; C. Pe fotografia unui peisaj făcută cu plăci sensibile la roșu și cu filtre care împiedică trecerea radiațiilor albastre, vegetația apare albă iar cerul negru, deoarece clorofila reflectă puternic razele roșii care trecând prin filtru se imprimă pe placa fotografică, pe când razele albastre și violete, care dau culoarea cerului, sunt oprite de filtru să ajungă la clișeu. (…)

De pe suprafața pămîntului vedem bolta cerească ca o calotă minusculă pe care ne apare proiectat întregul univers accesibil observațiilor. Datorită unui efect de apreciere, calota cerească ne apare ca o boltă lățită spre orizont și turtită deasupra capului. De aici și denumirea de boltă cerească ce i s-a dat.

Bolta cerească a fost considerată vreme îndelungată ca o realitate materială. De aici și denumirea de firmament ce i s-a dat cerului. Din faptul că acestei aparențe nu i se poate sustrage nimeni și că bolta cerească pare că însoțește pe om oriunde s-ar deplasa el pe pământ, nu s-a tras concluzia, cum ar fi fost firesc, că cerul nu-i decât o aparență înșelătoare, ci din contra, el a fost înlocuit cu noțiunea de sferă cerească, care înconjoară pământul. La aceasta a contribuit și faptul că pozițiile relative ale stelelor se schimbă extrem de încet, încât ele par fixe pe o sferă care se rotește în jurul nostru. Dacă observăm câteva ore cerul înstelat, avem impresia că sfera cerească în întregime, se rotește (ca un corp rigid) de la răsărit spre apus, cu o perioadă de 24 de ore. Acest fenomen se numește mișcarea de rotație diurnă a sferei cerești (sau pe scurt mișcare diurnă). Mișcarea diurnă este aparentă, în realitate mișcarea este a pământului care se rotește în jurul axei sale de la apus spre răsărit. Din această cauză avem impresia că bolta cerească se rotește în jurul nostru.

În cele ce urmează o să redăm o legendă românească în legătură cu aspectul cerului înstelat și a principalelor constelații vizibile din țara noastră. Chiar și din această legendă se poate vedea preocuparea poporului nostru pentru studiul cerului și a fenomenelor cerești din timpuri străvechi, iar datorită unor denumiri date obiectelor de pe cer, se poate vedea, o dată în plus originea daco-romană a poporului nostru.

Iată legenda românească a cerului înstelat. Se spune că la facerea lumii cerul era foarte aproape de pământ. Omul nu și-a dat însă seama de avantajele acestui lucru. Într-o zi, o femeie care îngrijea de un copil nou născut a aruncat din neglijență spre cer un scutec murdar, încât era gata-gata să mânjească cerul cu el. Atunci D-zeu s-a supărat foc și a îndepărtat cerul atât de mult de pământ încât nu degeaba spunem noi astăzi ”departe ca cerul de pământ”. Îndepărtarea cerului de pământ a constituit o nouă pacoste pe capul Omului (și aceasta tot din cauza femeii) care l-a speriat foarte tare. De aceea Omul se hotărăște să plece sus în cer, la D-zeu, ca să-l convingă cumva să aducă cerul dinnou în apropierea Pământului. Pentru a ajunge sus în cer, Omul se pregătește serios de călătorie, știind că drumul o să fie lung și greu.

Când omul a plecat la drum și-a luat cu el, pentru a nu fi singur, și ca să fie în același timp de ajutor la nevoie, următoarele: Carul Mare cu patru boi la jug, Carul Mic, Candela din perete, Crucea de la Biserică, Fântâna din răscruci, Sfredelul, Secera, Coasa, Plugul, Dulăul de la târlă, Cățelul din curte, Cloșca cu puii, Scroafa cu purceii, Păcurarul cu oile, Boarul de la vaci, Vizitiul de la cai, Porcarul de la porci, Hora din sat etc. Și-a mai luat omul cu el porumb și grâu de semănat, ca odată ajuns în câmpiile cerului, să are și să semene când i se vor termina merindele; să aștepte până i se vor coace bucatele, pentru ca să-și facă alte provizii și astfel să poată continua drumul.

A tot mers omul așa, cam până la jumătatea drumului dintre Pământ și Cer. Aici îi ieși înainte Ucigă-l Toaca, care îi zise omului: ”Unde te duci?”. La care Omul îi răspunse: ”Nu-i treaba ta!”. Cum Omul nu a vrut nicicum să-i spună unde merge, după mai multe schimburi de vorbe, ce au început să devină jignitoare de ambele părți, s-au luat la harță. Diavolul scoase atunci din traista lui balaurul și șarpele năpraznic, Ursul, Scorpia, Calul cel furios, Capul de om mort și le aruncă în preajma Omului, ca să îl sperie. Omul însă nu se sperie deloc, căci românul nu se sperie cu una-cu două, și se luă la luptă cu Dracul atât de vitejește, că dintr-un fleac de trânteală s-a făcut sub cer o mare vijelie, pe care o numim noi astăzi ”vântul turbat”. I se spune așa acestei vijelii deoarece orice pasăre zburătoare care urcă până unde suflă acest vânt, turbează pe loc și cade jos moartă. Orice lighioană de pe Pământ care mănâncă din această mortăciune, turbează pe loc și moare.

În toiul luptei care avea loc sub cer între Diavol și Om, cățelul deși mic, dar arțăgos și rău de mama focului, s-a repezit la Cal, ca să-l muște. Calul, când a văzut că se apropie de el tot atunci și Dulăul cel mare de la stână, o rupe la fugă. Ciobanul de la oi a zdrobit capul Balaurului cu Cobilița sa, cu care ducea gălețile cu laptele de la oi. Văcarul a pus Hora să joace atât de cu foc încât a pus pe fugă șarpele, iar Vizitiul a zdrobit căpățîna de om mort cu barda ce o avea la îndemână în căruță. Scorpia care tocmai își întindea ghearele spre Om, pentru a veni în ajutorul diavolului, când văzu că omul îl răpuse, de furie și rea ce era, îi țâșni sângele pe ochi și îi plezni fierea în ea, de ciudă și necaz, astfel încât muri pe loc cu ghearele întinse.

Numai boii de la Carul Mare nu s-au purtat bine, întrucât s-au speriat de urs, când acesta se îndrepta spre ei și-au cârmit proțapul brusc spre stânga, încât l-au frânt pe la mijloc și de atunci a rămas ruda carului frântă. Dar în momentul când Ursul se îndrepta spre boi, a încremenit și el de frică, când văzu cum diavolul este strivit de Om și știa că îi vine rândul și lui acuș-acuș.

În amintirea acestei lupte, se văd bine și astăzi toate acestea pe cer. În mijlocul acestor chipuri, Omul, biruitor, se vede falnic și măreț, iar dracul s-a stâlcit atât de mult zgribulindu-se, încât abia de se mai vede. Astfel că și acolo sus, Omul tot regele firii este, așa cum este și pe Pământ.

****

Toate denumirile de obiecte și animale amintite mai sus reprezintă denumiri românești ale constelațiilor cu același nume vizibile din țara noastră. Unele dintre denumiri constituie constelații propriuzise, cunoscute în astronomie, iar altel sunt constelații specifice poporului român. Astfel, prin Omul înțelegem constelația Hercule, care ocupă o mare suprafață pe bolta cerească; Scroafa cu purceii reprezintă de fapt un roi stelar (o îngrămădire de câteva sute de stele din care sunt vizibile cu ochiul liber doar câteva zeci) din constelația zodiacală Taurul; Cloșca cu puii se referă la roiul stelar Pleiadele, tot din constelația Taurul; Secera este denumirea dată unui grup de stele sub forma unui arc, din constelația Orion. De fapt, stelele care intră în componența copnstelației Orion sunt cunoscute în popor ca formând trei constelații diferite: Sfredelul, Secera, Rarița.

După legenda mai sus amintită, drumul pe care a mers Omul spre cer, se vede și astăzi sub forma unei dungi alburii, numit Calea Laptelui. Se spune că cerul a fost albit de laptele vărsat din gălețile ciobanului, când acesta a avut nevoie de cobiliță pentru a lovi balaurul. În unele zone ale țării, această fâșie alburie de pe cer se mai numește și Calea lui Traian, Drumul robilor, Baba cu paiele etc. Denumirea de ”Drumul robilor” a fost dată în amintirea robilor luați de romani din Dacia, pe care îi duceau la Roma. Se spunea că în Carul Mare erau duși robii, iar în Carul Mic erau transportate căpeteniile dacilor.

Această fâșie alburie ce poate fi văzută pe cer în nopțile senine și fără Lună nu este altceva decât Calea Lactee (galaxia noastră) din care face parte și Soarele nostru. Această îngrămădire de stele în număr de aproximativ 150 miliarde are forma unui disc umflat la mijloc. Deoarece Soarele nostru este departe de centrul Galaxiei (aproximativ 30.000 a.l.) și situat aproape de planul său de simetrie, galaxia pare proiectată pe cer sub forma unui brâu alburiu ce încinge întreaga sferă cerească. Din cauza distanțelor enorme la care se găsesc stelele din galaxie, ele nu pot fi observate cu ochiul liber separat, dar lumina lor adunându-se, cerul pare mai luminos, mai lăptos și de aici și denumirea de Calea Laptelui.

La toate popoarele a existat credința (falsă) că cerul este material și mărginit. Unii oameni credeau că bolta cerească este din fier și așezată pe apă, că ea ar înconjura Pământul (considerat plan) și ar fi locul de separare între lumea pământească și cea cerească. Se considera că bolta cerească este formată din două bucăți, iar locul de îmbinare ar fi tocmai Calea Lactee. În același timp se credea că bolta cerească are uși prin care îngerii duc veștile de pe Pământ la cer. Alți oameni credeau însă că bolta cerească se sprijină pe Pământ și de aceea considerau că dacă oamenii ar putea ajunge acolo unde cerul se unește cu Pământul ar da peste câmpii roditoare și nemărginite.

Se credea că cerul ar fi locuit asemenea Pământului, dar nu de oameni ci de îngeri, sfinți și sufletele celor buni de pe pământ care s-au ridicat la cer, în rai. În fiecare noapte în cer s-ar face slujbe, iar în momentul când îngerii bat toaca, cocoșii de pe Pământ aud și încep să cânte. Se mai spunea că ultimul cântec al cocoșilor, cel dinspre ziuă, alungă definitiv spiritele rele care umblă noaptea pe Pământ și că din acest moment oamenii pot să umble liniștiți fără a se întâlni cu ele. Strigoii care sunt surprinși de cântecul cocoșilor pe Pământ nu mai pot intra în mormintele lor.

În popor exista credința în existența de fapt a nouă ceruri (de aici expresia de a fi în ”al nouălea cer”), asemănătoare toate celui pe care îl vedem noi. Fiecare dintre aceste ceruri s-ar sprijini pe câte un Pământ al lor (de aici se poate vedea ideia pluralității lumilor).

Bolta cerească pe care o vedem noi este luminată în timpul nopții de niște lumânări numite stele, pe care le aprind îngerii în fiecare seară. Fiecare om credea că are steaua lui care se aprinde întâia oară odată cu nașterea și se stinge pentru totdeauna la moartea sa. Strălucirea acestei stele este în funcție de poziția pe care o are omul în societate.

Faptul că nu este nici o legătură între existența oamenilor și a stelelor de pe cer poate fi ușor arătată astfel. Dacă fiecare om ar avea steaua lui, odată cu moartea steaua ar dispare. Cum zilnic mor și se nasc mii și mii de oameni, seară de seară aspectul cerului ar ar trebui să fie altul. Ori, de mii de ani cerul se vede meeu cu aceleași stele și la fel așezate. În afară de aceasta, dacă fiecare om de pe Pământ ar avea steaua lui vizibilă noaptea pe cer, cum astăzi trăiesc pe Pământ în jur de 4 miliarde de oameni, ar trebui să fie vizibile cu ochiul liber tot atâtea stele. În realitate, pentru un observator din țara noastră pot fi vizibile cel mult 1500 – 1600 de stele, iar în decursul unui an, cam 3000 din cele 6000 de stele vizibile cu ochiul liber pe tot cerul. Din țara noastră sunt vizibile, spuneam, cam 3000 de stele, aceasta din cauza poziției pe care o avem noi pe Pământ, fiind situați cam la jumătatea distanței dintre Ecuator și Polul Nord. În același timp, din cauza mișcării Pământului în jurul Soarelui, mișcare ce se face complet în timp de 365 de zile și aproape 6 ore (5 ore 48 minute 46,5 secunde) Soarele ne pare că apune seară de seară la fel ca alte stele. De aceea avem impresia că bolta cerească cu toate stelele se rotește încet spre apus și la aceiași oră, un anumit grup de stele este mereu în poziție mai spre apus de la o zi la alta. Din acest motiv, lucru cunoscut de fapt și de poporul nostru de sute și sute de ani, cerul de iarnă nu seamănă cu cel de vară etc. Adică, dacă să zicem, la începutul lunii ianuarie vedem pe înserat o anumită constelație spre răsărit, în apropierea orizontului, după un interval de șase luni de zile, aceiași constelație, odată cu lăsarea serii, va fi spre orizonul vestic.

De fapt, pe baza acestor observații, oamenii au știut încă de pe vremea când nu aveau ceasornice, să determine cu aproximație cât este de târziu în noapte, cam cât mai este până la ivirea zorilor, în funcție de anotimp și de poziția deasupra orizontului a anumitor stele și constelații.

Prof. Tomoiagă Găvrilă

Complexul Astronomic Baia Mare

1980

Vizitați pagina proiectului ”Constelații Românești Tradiționale” – pentru mai multe informații

www.planetariubm.wordpress.com/constelatiiromanesti/

Feedback-ul dumneavoastră!

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.